valea...

                   VALEA

                                                           de RODICA BRETIN


            Am străbătut într-o peregrinare ce părea fără sfârşit deşerturi locuite doar de Lună, mări de tenebre, mlaştini unde nălucile îşi aveau sălaş de ceaţă. Neobosita noastră râvnă ne-a făcut să înfruntăm incredibile oprelişti, nepăsători la primejdioasele ispite ce pândeau să ne subjuge spiritul şi trupul. Drumul ducea spre un tărâm asemănător unui labirint, a cărui prezenţă nu se revela decât celor destui de nebuni să creadă în existenţa lui şi destul de norocoşi să evite căile înşelătoare. Asur, călăuza, alegea itinerarii dificile, încrezându-se doar în logica fatalistă şi de nepătruns a instinctelor.
            Trăiam de luni întregi cu incertitudinea speranţei, nebănuind apropierea de ţintă şi nu ne aşteptam decât la încă o noapte de veghe ascultând zbuciumul vântului captiv între pereţii stâncoşi, când, într-un amurg de aur, trecătoarea s-a sfârşit brusc, deschizându-ne în faţă mirifica perspectivă a Văii. Soseam în anotimpul fără nume - desprins din curgerea obişnuită a vremii - în care chemarea sadralilor înfloriţi se insinua prin văzduhul îmbălsămat de mireasma lor ameţitoare.
            Am lăsat în urmă stâncile defileului, aşezându-ne tabăra sub crengile grele de inflorescenţele ca nişte ciorchini luminoşi, ce păreau să păstreze căldura diurnă cuibărită între petale.
            Dimineaţa, treziţi de frigul vestind ceasul neliniştit al zorilor, am ieşit din corturi în mijlocul unui peisaj sterp, numai grohotişuri şi scaieţi, copaci împietriţi, cu ramurile implorând cerul, alcătuind o bizară şi tulburătoare formaţiune minerală. Nepăsarea pietrei se substituise vieţii pulsând prin sevă, transformând scoarţele arborilor de sadral în obsidianul pilonilor singuratici. Trunchiurile suferiseră strania metamorfoză a trecerii spre veşnicia celuilalt regn şi un abur dens plutea printre coloanele templului prăbuşit al pădurii.
            N-am îndrăznit să ne privim în ochi, apăsaţi de vina nemărturisită de a fi pângărit meleaguri necălcate până atunci de oameni. Fenomenul care schimbase înfăţişarea Văii ne intriga, deoarece nu-l puteam plasa pe nici o linie a cauzalităţii rezonabile, părând că ţine de domeniul absurdului Trişti şi însinguraţi, ferindu-ne de propriile noastre umbre, am început în cele din urmă căutările.
            Expediţia noastră era una din acţiunile lipsite de speranţă, continuate totuşi, cu tenacitatea proprie temperamentelor înclinate mai mult spre înfăptuirile fără sorţi de izbândă decât spre cele care asigurau succesul imediat şi sigur. Dorinţele anumitor naturi umane se îndreaptă către lucruri preţioase şi rare, nu prin valoarea lor materială, ci datorită darurilor ascunse care le fac să dobândească un ascendent asupra destinului proprietarului, împrumutând noi sensuri unei vieţi consumate în imperiul detestat al banalului. 
            Udria reprezenta unul din acele simboluri scumpe şi râvnite, tocmai pentru că nu puteau fi obţinute, neaparţinând acătuirilor cotidiene. Dintre toţi cei care ispitiseră soarta - încercând să dobândească puterea tainică a nestematei şi fiind înrobiţi pe vecie de fascinaţia jocului pur al căutărilor - doar noi descoperisem teritoriul Văii legendare, unde misterioasele procese desfăşurate în adâncul frământatelor straturi geologice iniţiau geneza cristalului de Udrie. Frumuseţea pietrei şlefuite de palmele Timpului putea să smintească cugetele cele mai cumpănite, iar imprudentului ce şi-ar fi cufundat pentru o clipă privirea în infinitul unduitor a nuanţelor sale, culorile lumii înconjurătoare îi apăreau pentru totdeauna palide. Deşi nimeni nu îi văzuse adevărata formă - naivi sau şarlatani, pretinşi martori se contraziceau adeseori în dispute violente - faima Udriei se răspândise în toate zările, ademenind rătăcitorii cavaleri ai norocului. Aceştia îşi părăseau aşezările, renunţau la umilitoarea ocrotire dindărătul zidurilor şi porneau într-o deşartă odisee, la capătul căreia îi aştepta doar gustul amar al irositei tinereţi.   
            Reid fusese autorul nebuniei care ne adusese aici şi mă întrebam de ce dintre toţi bărbaţii pe care îi cunoscusem trebuia să fie tocmai el. Cuvântul lui avea putere nelimitată de ordonare a haosului din jur, oameni şi lucruri supunându-i-se deopotrivă. Făcuse din mine şi din Glen sclavii nerăbdării sale încrâncenate, convingându-ne prin farmecul său personal mai degrabă decât prin forţa unor argumente. Veselul şi nepăsătorul Glen îl urmase cu resemnarea celui care îi acceptase mereu nebuniile, iar eu o făcusem din ceea ce mi se păruse un capriciu de moment, deşi ar fi trebuit să înţeleg că păşisem pe un drum fără întoarcere. Pentru Reid, nu obiectul căutărilor avea importanţă ci căutarea în sine, arderea lăuntrică până la esenţă, regenerarea spiritului printr-un efort eliberator.
            Numele meu, Elara, rostit de cei doi bărbaţi, suna diferit: Glen îl făcea să pară o chemare îndepărtată, prelungind consoanele ca şi cum ar fi încercat să-l reţină, lipit de buze. Accentele câteodată indiferente din vocea lui Reid mă răneau şi rămâneam zile întregi închisă într-o tăcere încăpăţânată, pedepsindu-mă prin încercarea de a-l îndepărta. Îndelungatele pauze în conversaţie le deprinsesem de la călăuza noastră, un bhil crescut  printre muntenii aprigi ai triburilor din zonă, urmaşii unui popor odinioară puternic şi numeros, dispărut în vâltoarea istoriei. Asur îşi folosea privilegiul dat de cunoaşterea locurilor pentru a impune un protocol strict al relaţiilor - care să-i întărească izolarea. Descurajând orice încercare de apropiere în afara obligaţiilor  cuprinse de înţelegerea nescrisă dintre noi, nu îşi ascundea dispreţul pe care el, fiul civilizaţiei milenare, îl resimţea faţă de vlăstarele unei societăţi încorsetate de inhibiţii şi legi potrivnice firii.
            Ne-am stabilit noua tabără în interiorul Văii pe malul de vest al unui lac de culoarea bazaltului, a cărui suprafaţă rămânea perfect netedă, neînfiorată de tremurul undelor. Am încercat să umplem un vas cu lichidul având o densitate superioară apei, dar pereţii de duramit s-au fisurat imediat, supuşi unei presiuni neaşteptate, picăturile prelingându-se instantaneu prin interstiţiile solului, grăbite să se întoarcă în inaccesibila noapte aflată de cealaltă parte a oglinzii lacului. 
            În timp ce ne aşezam corturile, un stol imens de sicori trecu peste defileul abrupt, umbra norului viu acoperind însângeratul disc al soarelui. Zborul acestor păsări gigantice, ce ar fi trebuit să producă un zgomot de tunet, se desfăşura însă într-o linişte absolută, iar bătăile ample de aripi, urmate de lungi distanţe parcurse în magnifică planare, aveau ceva halucinant. Avalanşa miilor de ciocuri ascuţite, gheare încovoiate şi ochi de rubin se îndrepta direct spre noi. Ne-am întins la pământ, striviţi de aerul densificat, aşteptând să treacă săbatica învolburare. 
            Când am înndrăznit să ne ridicăm, suprafaţa lacului părea purpurie din cauza mulţimii păsărilor ce înotau una ângă alta, cu penajul în felurite nuanţe de roşu. Îşi scuturau aripile, executând un dans ciudat, apoi întindeau gâturile cu ciocuri larg deschise pentru a scoate ţipete stridente, fără ca vreun sunet să ajungă la noi. Am urmărit mişcările sincronizate ale sicorilor - supunându-se unui ritual misterios - până la lăsarea serii, când am fost acaparaţi de spectacolul formelor fosforescente, vizibile pe ambii versanţi ai Văii; abia după ce le-am simţit parfumul inconfundabil, am înţeles că nu erau altceva decât coroanele arborilor de sadral, renăscuţi din împietrirea pădurii.
            În zori, stolul dispăruse de pe oglinda lucitoare şi neclintită. Păsările - susţinea călăuza - nu plecaseră, ci se transformaseră în peşti cu solzi de aramă, care stăteau ascunşi în adâncul lacului, pândindu-ne cu ochii lor de rubin.
            Cuprins de o nelinişte subită, Asur insistă să părăsim Valea în care intrasem într-un moment neprielnic. Am refuzat să abandonăm cercetările - deşi sorţii ne stăteau împotrivă - şi atunci a hotărât să plece singur, căci îi cerusem doar să ne arate Valea nu să o şi sfideze. Cum nimic nu l-a putut convinge să rămână, l-am privit pierzându-se printre stânci, siluetă înaltă, uşor aplecată sub greutatea păturii de Yacca.
            Îndoiala nu se insinuase în gândurile noastre şi nu am dat importanţă acestei plecări, obişnuiţi cu ciudăţeniile bhilului, o vreme am sperat chiar într-o ipotetică întoarcere, dar, după săptămâni de inutile prospecţiuni, am înţeles că nu-l vom revedea niciodată pe taciturnul Asur.
            Având lacul ca punct de reper, avansam cu cercetările spre pădurea de sadrali. Împreună cu Glen, lucram până la epuizare, fără să putem păstra ritmul impus de Reid, care nu se odihnea nici după ce copacii îşi deschideau florile de lumină.
            Dorind să înţeleg în ce constă fascinaţia cristalului de Udrie, reprezentând acum pentru Reid mai mult decât însemnase vreodată o femeie, am început să mă identific pe nesimţite cu lumea minerală căreia îi aparţinea simbolul căutărilor noastre.
            Miracolul reînnoit în fiecare amurg, metamorfoza sadralilor îşi pierduse puterea de fascinaţie, deşi contemplam încă inflorescenţele până ce prima rază aducea încremenirea. Mă obişnuisem cu insolitul Văii - cel puţin aşa credeam - când, într-o noapte, ecourile unor voci desprinse din pereţii de granit au început să-mi tulbure somnul. Stâncile, trunchiurile pietrificate, jocul reflexelor pe suprafaţa lacului realizau o subtilă conexiune, modulând vibraţia-semnal într-un imposibil monolog - destinat numai mie - din care am înţeles la început doar un nume: Elara.
                                                                            x
            Sicorii îmi aduceau pe aripi negura munţilor - aceeaşi care se ridică peste acoperişurile templelor închinate unor zei de mult uitaţi - sau briza sărată a oceanului, unde corăbii pline cu aur şi mirodenii aşteptau vântul din larg să le umfle pânzele.
            Când păsările au revenit din incursiunea de pradă - vânaseră pteroni la înălţimi ameţitoare, unde albastrul cerului se îngemăna cu abisul întunecat - au găsit pacea sadralilor tulburată. Nedorita prezenţă a oamenilor îmi perturbase ciclurile vitale, dar încă nu presimţeam în venirea lor sfârşitul milenarei aşteptări... După întoarcerea sicorilor din adâncuri, călăuza fugise din calea destinului hărăzit de mine şi a trebuit să-i aduc uitarea, prăbuşind peste el un promontoriu de stâncă. Ceilalţi au rămas, scormonind pământul cu tenacitatea unor cârtiţe oarbe, vârfurile ascuţie ale uneltelor metalice mutilând rădăcinile arborilor. Truda întru nimic a fiinţelor acestora nu înceta să-mi producă uimire, căci ceea ce nu reuşeau să găsească se aflase dintotdeauna în ei, prea aproape pentru a fi cuprins, prea simplu pentru a fi înţeles.
            Am văzut imperii căzând şi regi ce se considerau deasupra mulţimilor - irosind vieţile generaţiilor de sclavi în construirea de monumente închinate slavei lor trecătoare - dar nici un eveniment memorabil nu alterase curgerea monotonă a vremii, de când Marea Cădere mă surghiunise în Vale. Steaua ce sclipea singuratic pe boltă mi se părea  la fel de îndepărtată ca şi ziua în care aripile mele, vlăguite de nesfârşitul răgaz, se vor întinde iar peste genune, purtându-mă spre cuibul de pulberi stelare.
            Prinsă în capcana de piatră a Văii, uitasem Zborul, alegând letargia minerală pentru ca Timpul să nu-mi atingă trupul făcut să înfrunte spaţiul infinit. Aşa cum eram cu adevărat - asemeni luminii veşnic în mişcare sau vântului solar - mă regăseam doar în visele Elarei. Făptura ei muritoare reînvia amintiri pierdute, deschizând porţi ferecate în uitare, căci dintre toţi cei veniţi să caute Udria, numai ea îşi oferea fiinţa efemeră.
            Paşii Elarei fac sadralii să înflorească, semn că se apropie începutul erei prefacerilor. Dimineaţa în care focurile-flori vor rămâne aprinse sub primele raze ae soarelui, aripile mele se vor întinde peste Vale, umbra lor acoperind pădurea şi munţii. Atunci, îi voi arăta Elarei florile de foc ale nebunoaselor, iar ea îmi va împrumuta puterea de a străbate necuprinsul, slăbiciunea care o face de neînfrânt.
                                                              x
            Am găsit Udria la lumina sadralilor - a treia noapte de când numele meu, Elara, făcea să vibreze pereţii Văii - iar ceea ce părea o piatră oarecare, primind căldura mâinilor mele a început să radieze, întrecând strălucirea pădurii. Am alergat spre Reid, strângând în palme lacrima de azur, a rămas uimit ca în faţa unei revelaţii şi, o clipă, am însemnat pentru el mai mult decât neasemuitul cristal. Întâlnindu-i apoi privirea, în care ardea iar patima rece a Udriei, am înţeles ceea ce refuzasem până atunci să accept: Reid nu avea nevoie de mine, destinul său era să fie întotdeauna singur. Eu şi Glen am fost doar umbrele ce însoţeau peregrinările sale, urmându-l pretutindeni fără să punem întrebări. 
            Lăsându-i lui Reid darul neaşteptat al Văii, am coborât lângă lacul unde înotau peştii cu solzi de aramă şi am început să-mi scot veşmintele... Atingerea catifelată a fluidului îmi înfăşură gleznele, urcă pe şolduri, se ridică încet, cuprinzându-mi sânii. În curând voi trece în dimensiunea intangibilului, din care se hrănesc dorinţele lui Reid. Mă va căuta cu priviri aprinse, strigându-mi numele în pustietatea zărilor şi nu va fi nimeni să-i răspundă, doar ecoul durerilor lumii. Mă va găsi pe tărâmul inefabil al viselor sau în neclintite ochiuri de ape, dar nu va şti să-şi ridice privirea spre steaua oglindită în ele.
            Noaptea îmi răsfiră părul cu degete de lună, dar ochii îmi rămân deschişi sub perdeaua fluidă când giganticul cap de pasăre se iveşte din adâncuri. Mă fixează cu ochi în care se mistuie doi aştri, iar ciocul i se deschide într-un ţipăt cutremurător. Universul prinde a se destrăma sub fluturarea incandescentelor aripi şi încerc, dincolo de uimire sau teamă, senzaţia totală a Zborului.
         ...Dimineaţa următoare, în timp ce primele raze ale soarelui găseau florile sadralilor deschise, Pasărea s-a înălţat din lacul de culoarea bazaltului. Şi-a întins aripile peste Vale - atât de mari încât umbra lor acoperea pădurea şi munţii începându-şi călătoria spre cuibul de pulberi stelare.       
                                     (RODICA BRETIN, ''VALEA)     
                                                           

          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !

... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica:

http://www.qbebe.ro/utile/desene_de_colorat/pasari