marți, 20 februarie 2018

a revenit zăpada...

... ieri, vremea ne-a adus când ploaie, când zăpadă... 
... de azi-noapte, vântul rece ne-a adus când ploaie, când zăpadă... 
... azi a fost doar zăpadă... nu multă zăpadă însă foarte rece vântullllllllllllllllllll...
 ... Puiu a fost într-un scurt dar atent... control:

luni, 19 februarie 2018

podul cu punţi suspendate...

LEGEA CĂDERII FRUNZELOR
                            de DUMITRU MATALĂ

                                           -PODUL CU PUNŢI SUSPENDATE-



               ''Prea departe nu vom putea merge totuşi. Mai sunt vreo douăzeci de minute până la sfârşitul orei şi, de altfel, tot nu poţi fugi niciodată cât ai vrea de departe'', încercase Antohi să insiste, fără să ştie nici el de ce mai adăugase partea a doua, sentenţioasă şi deplasată. Poate ca să-i descurajeze total, orice pornire, dacă avea vreuna mai zburdalică, dar pentru asta era suficientă şi prima parte, cu precizarea ei fatidică. Tot el ar fi putut întări şi sublinia, dacă avea vreo înclinaţie specială spre aforisme şi sentinţe: clopoţeii şi limbile ceasului sunt întotdeauna dispuşi să ne tranşeze entuziasmul în ciozvârte egale. Nu primise răspuns însă la nici una din observaţiile formulate. Ori i se oferea şansa să se hotărască, la care din ele rămâne, ori pur şi simplu nu merita, nici una, osteneala câtorva cuvinte. În dreptul uşii de la laborator, ea îi ceruse, fără vorbe, numai gestul scurt al palmei întinse, cheia, ca să încuie. Nedumerit, el îi privise palma mai întâi fără să înţeleagă , pe urmă pricepuse totuşi şi se căutase, pe rând, în buzunarele hainei. Numai într-unul din ele putuse vârâ cheia, n-avea de căutat prea mult. O clipă, apoi, după ce zgomotul yalei răsunase mărunt, un alt gest, automat, voise parcă să îi restituie tot lui cheia, poate pentru că de obicei o cheie stă mai bine în buzunarul unei haine decât într-o poşetă, dar intenţia, dacă existase o singură clipă, fusese în acelaşi moment anulată: poşeta se deschisese şi obiectul căzuse de sus înăuntru, ca într-o groapă.
               Pe coridor, în vreme ce se îndreptau spre ieşire, mergând alături unul de altul, Antohi profitase tocmai de alăturarea asta, nu era obligat adică s-o şi privească dacă-i vorbea, ca să-i pună o anumită întrebare. Trebuia, fireşte, s-o pună mai de mult, evident încercase s-o şi facă la momentul oportun, însă tot felul de obstacole şi evenimente neprevăzute se aşezaseră de-a curmezişul atunci. Acum ar fi putut iarăşi fi o conjunctură prielnică: ''Şi te-ai căsătorit, într-adevăr ?'' Nu mai era, de fapt, o simplă întrebare, ci de-a dreptul o provocare, nu se mai putea răspunde prin tăcere, ca la o axiomă nefericită. Aşa că şi ea, după ce căutase totuşi să mai întârzie răspunsul, în cele din urmă tot i-l oferise:''În douăzeci de minute putem face şi turul oraşului. Cu maşina, fireşte.'' Descumpănit de-a binelea, se oprise brusc, interzis şi trecuseră câteva clipe bune până să-şi dea seama că nu-i rămânea decât să-şi continue mersul. Şi-l continuase şi ea, iar asta îl obliga s-o ajungă din urmă. Ca să recupereze nu numai distanţa, ci şi un alt handicap, încă necunoscut, îţi mărturisise o nouă curiozitate, pe care iarăşi ar fi trebuit s-o aibă mai de mult, o şi avusese chiar, însă şi-o manifesta de-abia acum, ca pe o mică revanşă:''Şi copilul ce mai face ?... Trebuie să fie băiat mare. Cum îl chema ? Mihai ?... Mircea ?'' ''Mihuţ, îl informase ea simplu, firesc, apoi continuase pe acelaşi ton: Bineînţeles că e băiat mare. A trecut într-a şasea.'' Nimic mai normal, ar fi spus eventual figura ei, dacă i-ar fi aruncat o privire, decât un interes ocazional faţă de o persoană, în fond, indiferentă. Totul era ca şi ea să păstreze intacte nuanţele şi să nu divulge decât date strict informative. Numai că registrul n-o slujise fidel până la capăt, adăugase fără voia ei câteva cuvinte care poate nici nu mai erau necesare şi nici nu puteau fi rostite sec, oficial:''O să te invit odată pe la noi, ca să vezi cum ne-am instalat.'' Fusese de ajuns însă şi atât pentru ca deruta lui Antohi să ia proporţii dramatice. Ce însemna, la urma urmelor, acel ''la noi'' ? La ea şi copil ori la ea şi soţ ? Îi răspunsese, tot aşa, cu întârziere la o întrebare pusă de el cine ştie când, sau era o nouă modalitate de a se eschiva şi de data asta ? Se resemnase numai la gândul că, răspunzând invitaţiei, va afla oricum dezlegarea tuturor enigmelor.
               Afară, la soare, trebuiseră mai întâi să se acomodeze cu lumina, cu peisajul însuşi, poate de aceea nu s-au grăbit să reînceapă discuţia sau să deschidă alta, la întâmplare. O vreme frumoasă şi calmă, tihnită, cum numai toamna mai ştie să dea la iveală, te şi îndemna la plimbări nesfârşite, meditativ-absente, la rătăciri de bună voie, pe sub castanii din parcuri. Asta făceau şi ei de fapt, arătau ca doi oameni lipsiţi de griji, dispuşi să piardă ore în şir într-o plimbare fără ţintă, câţiva castani se zăreau şi ei, mai degrabă nedezvoltaţi, gâtuiţi cum erau de gardul de beton al liceului, numai parcul ar fi lipsit pentru ca decorul de toamnă să se compună, pretenţios, în aproape toate elementele sale. Cum în acelaşi loc, în fundul curţii, profesoara de Educaţie Fizică îşi vedea conştiincioasă de exerciţiile sale, aceleaşi ca şi în urmă cu o oră, cu elevii aşezaţi tot aşa, pe două rânduri – numai că probabil erau alţi elevi. 
               Prezenţa ei şi a celorlalţi nu-i mai stânjenea însă, mai bine zis Antohi remarcase că, împreună cu Sabina, nu mai avea senzaţia pe care o trăise ceva mai devreme, singur. De aici putea porni totuşi un eventual reproş, nu neapărat în intenţia de a mai plăti vreo poliţă neonorată, ci numai ca o tachinărie nevinovată: ''Pe cei de acolo nu-i pun la socoteală; sunt ocupaţi cu gimnastica. Dar de după toate ferestrele alea ne pot urmări o sumedenie de ochi, perechi-perechi. Asta nu te mai compromite ?'' ''Bineînţeles că nu, replicase ea prompt, adică fără tergiversări de data asta, iar Antohi se simţise lovit în plin de fulgerul râsului ei, orbitor în lumina soarelui. Suntem la vedere, sub ochii tuturor. Ce vrei mai bun adăpost decât ăsta ?'' ''Mai bun, adică, decât laboratorul. Cu uşa închisă ?'' ''Acolo intru de obicei numai singură. Şi când am de lucru.'' Pornită în glumă şi având în orice caz o direcţie bine stabilită, stratagema părea să se întoarcă împotriva lui. Simţise nevoia să şi precizeze asta:''O spui de parcă te-aş fi pândit ascuns acolo, după ce ţi-am furat cheia sau ţi-am smuls-o cu forţa.'' Pe cât de promptă fusese cu puţin timp înainte Sabina, pe atât de nehotărâtă se arăta acum. Încerca să amâne din nou răspunsul, tactică veche şi des folosită în aplanări de conflicte sau nu avea pur şi simplu ce să mai spună la o învinuire ca asta ? Indiferent din ce motiv, o tăcere este în anumite situaţii semnul unui câştig de cauză.
               Era o tăcere care nu putea dura totuşi prea mult. Îşi vedeau mai departe de plimbarea începută, de colo până colo, la voia întâmplării, respectând parcă rigorile plimbărilor autentice, numai că n-aveau detaşarea, şi nepăsarea, şi duioşia cerute şi ele în asemenea împrejurări. Nu le avuseseră nici mai înainte, pesemne, iar acum era sigur că nu le mai aveau. Dialogul rămăsese la jumătate, ca un pod înţepenit deasupra fluviului, cu cele două punţi suspendate în aer, or asta se cerea rezolvat într-un fel sau altul. Antohi mai ales, el era cel încolţit de o presimţire sau bănuială, nu i-ar fi putut spune pe nume şi tocmai de aceea devenea nerăbdător s-o scoată mai repede la iveală. Se tot întreba, de când ieşiseră din laborator, de ce îl adusese ea aici, la soare, ce voia să-l întrebe, să afle, şi n-o putea face dincolo. Între patru pereţi n-avea poate destulă lărgime, i-ar fi trebuit un spaţiu de mişcare mai generos, era de acceptat, în fond, ideea că pentru un gen anume de întrebări este nevoie şi de un spaţiu pe măsură – însă care putea fi întrebarea aceea ? Ca să o provoace cumva sau ca să o audă el, mai degrabă, n-a abordat-o de-a dreptul, ar fi fost în stare să-i răspundă cu totul anapoda sau să nu-i răspundă deloc, a încercat să forţeze nota printr-un mic şantaj, şi el pendulat, între glumă şi ameninţare reală:''
-Să ştii că eu pot să şi plec; adică mai devreme decât e prevăzut în delegaţie.
               I se păruse pe urmă din nou că în cuvintele ei nici nu se mai ascundea reproşul pentru cele spuse de el, într-adevăr, înainte:
-Bineînţeles că poţi pleca oricând. Odată ce nici n-ai venit pentru mine...
-Nu ştiam nicidecum că o să te găsesc în şcoala asta, repetase el aceeaşi scuză, cel puţin era o dovadă de consecvenţă, dacă nu de imaginaţie prea bogată, pentru ca pe urmă să-i pară rău şi de asta.
               Poate că, din contră, măcar acum era dator să-i fi dat alte asigurări, să-i fi spus până ar fi făcut-o să creadă cât a căutat-o în aceşti unsprezece ani – şi ceva ! - doar o şi mărturisise deja, pe jumătate, când îi reamintise numărul anilor. Fireşte, nu s-ar fi hazardat într-un ton patetic, sentimental, n-ar fi căzut într-un genunchi, cu mâna dreaptă pe inimă, nu mai era nici unul adolescent; ar fi căutat însă un alt registru, cu nuanţele bine dozate, ca să nu sune nici a comedie burlescă – probabil ar fi fost în stare să-l şi găsească în cele din urmă. Pe el îl blocase însă de-a binelea gândul că ea căuta ceva anume, că dorea să afle ceva şi că nici nu-l întreba de-a dreptul, iar din cauza asta se simţea dator să-l descopere el mai întâi, cu o clipă măcar mai devreme, nu neapărat ca să i-l spună, triumfător, ci numai atât, să-l ştie pur şi simplu. Nici o secundă nu-i trecuse prin minte că poate ceea ce aştepta ea era tocmai declaraţia aceea dezinvolt-avântată, patetic-ironică, la care el se şi gândise de fapt, o secundă, ca la o posibilitate de domeniul fanteziei. Deocamdată vedea numai că ea se şi purta cumva de parcă ar fi ştiut acel ceva de mult, îl aflase pesemne de cine ştie când, iar acum avea răbdarea, îngăduinţa, a-mu-za-men-tul să aştepte până când îl va descoperi şi el.
               L-a privit, în sfârşit, în faţă, îl mai privise, desigur, o dată, de două ori, şi până atunci, dintr-o parte, din mers, acum însă se oprise pe loc, îşi mai rotise puţin ochii prin curtea din jurul lor, apoi îl privise de-a dreptul, interogativ, cercetător.
-Purdelea ar urma să mai rămână totuşi, nu-i aşa ? se interesase ea, fără vreun interes deosebit, dar şi aşa prinzându-l nepregătit: nu era deloc asta întrebarea presimţită de el.
-Ar mai rămâne cât ar crede el de cuviinţă. Nu-i stabilesc eu programul.
-Înseamnă că sunteţi veniţi şi cu alte treburi, nu doar într-o vizită de curtoazie.
-Vizită de curtoazie s-a putea numi în ceea ce mă priveşte, fiindcă te-am întâlnit pe tine, a încercat el, abia atunci, să lege firul ivit în cale de cel răsucit în gând, mai înainte, dar ea l-a întrerupt, evident preocupată de altceva:
-Bine, bine, sigur că da. Deci trebuie să fie ceva serios, odată ce a provocat o adevărată brigadă de control.
               A aşteptat o bucată de vreme răspunsul cuvenit. Nu părea că-l aşteaptă însă, ci numai că meditează la ceea ce continuase să-şi spună sieşi, în gând. A reluat apoi tot ea, după ce aşteptarea sau meditaţia s-a consumat în gol:
-Înţeleg că e ceva ce nu-mi poţi divulga şi mie.
-Deocamdată da, a confirmat el, introducând un ''deocamdată'' numai pentru a-l atenua pe ''da''. Avem un fel de contract, eu şi Purdelea. Nu-l pot denunţa de unul singur.
-Nici măcar în calitate de secretară de partid ? a întrebat ea şi s-a oprit în loc din nou sau l-a privit încă o dată; s-a petrecut atunci ceva pentru a doua oară şi încă ceva ce-i era pentru prima oară lui destinat: i-a zâmbit. Un zâmbet cu totul altfel decât râsul, ale ei amândouă, fireşte, numai că râsul acela exploziv, asurzitor, era şi molipsitor, şi distant totodată, pe câtă vreme zâmbetul avea ceva enigmatic, insinuant, ademenea pe nesimţite spre dezveliri de taine adânci. Oare ştia şi ea ce efecte terapeutice aveau cele două arme paşnice sau numai el era generos atribuindu-le proprietăţi miraculoase ?
               Dacă i-ar fi dat însă ascultare zâmbetului şi şi-ar fi deschis inima înaintea ei, ar fi putut-o dezamăgi mai degrabă. Tocmai din cauza calităţii invocate de ea trebuia să fie de data circumspect, era cel dintâi motiv, obstacol imediat următor după tranzacţia cu Purdelea, care ar fi stat în calea unor eventuale destăinuiri. Şi nu-şi făcea reproşuri că se gândise mai presus de orice la asta, că situase mai în faţă o calitate decât alta, căci, dacă se gândea bine, o făcuse ea însăşi mai înainte decât el. Ar fi fost parcă normal să-i ceară secretul în numele altei calităţi, să-i trimită şi zâmbetul tot aşa, dintr-o amintire comună, ca să-l înduplece, poate, mai devrene sau mai târziu. De altfel, întrebarea însăşi, cu atâtea pregătiri de învăluire, cu atâtea ezitări câte o însoţiseră pe parcurs, arăta de o importanţă mai mare decât ar fi părut la prima vedere. Părea să facă parte dintr-o serie de întrebări la vremea lor, amânate cu bună ştiinţă din laborator în coridor, din coridor în curte – putea fi chiar întrebarea capitală, presimţită de el însuşi în aceleaşi etape ?
               Gândul ăsta, instantaneu, fusese de ajuns ca să-i stârnească lui dezamăgirea de care voise s-o scutească pe ea. Era dovada că nici referirea la calitatea oficială nu fusese deloc întâmplătoare. Nu era deci nici o aluzie care, prin intermediul zâmbetului, s-o sugereze pe cealaltă – s-ar fi putut întâmpla şi aşa, la urma urmei. Devenea limpede ca lumina zilei că ea nu se gândise deloc în altă parte decât la şcoală, că tot timpul probabil aici îi stătuse grija, iar la şcoala ta nu te poţi gândi decât într-o singură calitate. Ce-i drept, încercase tot el s-o justifice, trecuseră totuşi unsprezece ani de când ei nu se mai văzuseră, cam tot atâţia ani puteau fi de când ea lucra aici, în şcoala asta, care din cele două talgere ar fi trebuit să atârne mai greu ? Oricât era de corect, exemplu de imparţialitate, raţionamentul nu izbutea nici pe el să-l împace şi nici pe ea s-o disculpe total. Se vedea silit, de data asta, redus la tăcere de o întrebare care ar fi produs prea multe avalanşe dacă ar fi încercat să răspundă. Şi cum nici pe glumă nu se mai simţea în stare s-o întoarcă – e adevărat că cele mai grave adevăruri pot fi rostite în glumă, însă nici ele toate – tot în tăcere trebuia căutat un refugiu. Şi tocmai când podul, abia refăcut, ameninţa să se rupă din nou în două, ea a renunţat pe neaşteptate la insistenţe, mai previzibile decât alte continuări, şi i-a propus dintr-odată cu totul altceva:
-Ce-ar fi să dăm o fugă până-n parc? Avem un parc superb în centru.
               Mai întâi, el a făcut un gest automat: şi-a ridicat mâna stângă ca să se uite la ceas. A văzut, fără să înregistreze, că mai erau nici cinci minute până la sfârşitul orei. În acelaşi timp, a început să invoce un motiv, o scuză şi chiar a rostit cuvintele până la sfârşit:
-Ce naiba, doar îl ştiu foarte bine şi eu.
               Ca să-şi dea deodată seama, şi să uite subit toate termenele şi scuzele, că dacă el ştia, nici ea n-ar fi avut cum să uite, aşa că nu de asta îl chemase. Uluit, a realizat abia atunci că ea poate nu-l întrebase nici o clipă ceva special, că nu voise să afle nimic, ci că tot timpul încercase altceva. Şi credea că descoperise şi ce anume. Subaltern docil, a vrut să mai aducă un argument, o obiecţie, n-a mai apucat însă fiindcă i-a anulat-o ea, ghicind-o:
-Dacă vor avea nevoie de noi, n-au decât să ne caute.
-Unde ? s-a mai împotrivit el, însă cedase deja, demult.
-Cum unde ? La Laboratorul de Fizică, bineînţeles, ripostase ea cu toată seriozitatea şi a pornit-o înainte, de una singură. Nu s-a mai uitat înapoi nici ca să se asigure dacă el o urma...      
                    (DUMITRU MATALĂ, ''LEGEA CĂDERII FRUNZELOR''

... postarea este propusă pentru Citate favorite   găzduite de doamna Zina (Zinaida Strinu  unde veţi găsi cele mai multe date... 
... provocarea are sloganul ''Click&Comment Monday''!
... distribuie pe reţele articolele care îţi plac mult !
... deci dacă este luni, provocarea este:''LEGEA CĂDERII FRUNZELOR'', 
                                                                        DUMITRU MATALĂ !
       - http://www.referatele.com/referate/romana/Dumitru-Matala/index.php-     

duminică, 18 februarie 2018

despre un concurs...

... în această seară am descoperit un site ce mi-a transmis informaţii atât de interesante despre importanţa muncii femeilor, în Japonia, in industria vinului...
... un link interesant care te duce în lumea degustătoarelor selectate pentru concursul ''Sakura Japan Women's Wine Awards 2017'':
http://www.sakuraaward.com/en/judges/2018/judges.html
... mai jos este filmuleţul care povesteşte câte ceva despre acest concurs al vinurilor ce asigură:
         -să realizeze o reclamă vinului pe piaţa japoneză;
         -să ajute la alegerea unui vin de calitate pentru bucătăria japoneză;
         -să sprijine prezenţa femeilor în industria vinului...  
... concursul degustărilor a fost la treia ediţie, a durat 5 zile, şi 406 femei - profesioniste în analiza vinurilor: someliere, jurnaliste specializate în vinuri, instructoare în industria vinului, specialiste din import-export vinuri... - au testat mii de vinuri...  
... filmul prezintă câte ceva din desfăşurarea concursului, apoi din discursurile, de la final, când s-au decernat premiile:

eroi ce-au fost...

... de ceva timp, nu am mai reuşit să urmăresc ''Memorialul Durerii''... îmi plac filmele prezentate dar este în cuprins atât de multă suferinţă şi sunt prezentate atâtea vieţi distruse de un ''tăvălug'' totalitar (de ale cărui urmări încă nu ne-am dezbărat...)!
... dar azi ceva (eu îi spun, vocea interioară, prietena mea dragă) mi-a spus:''nu schimba canalul tv, stai pe TVR 2!'' 
... şi pot scrie liniştită că a meritat aşteptarea: am ascultat şi privit filmul prezentat, cu atâta uimire, exact cum rămâneam uimită, când eram mică şi citeam poveşti cu Feţi Frumoşi, viteji ce rămâneau de inegalat! 
... este vorba despre viaţa celui ce a fost: GHEORGHE BĂGULESCU !
http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gheorghe_B%C4%83gulescu
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_B%C4%83gulescu
... în filmul prezentat la ''Memorialul Durerii'', povestitori au fost Alice Băgulescu-Negrescu, nepoata lui Gheorghe Băgulescu, şi scriitorul Mihai Epure: (https://www.jurnaluldearges.ro/index.php/cultura/item/432-diplomatul-mihai-epure-samuraiul-de-pe-arges):

... a fost ca o avalanşă de informaţii ! nu a pactizat nici cu totalitarismul fascist, nici cu totalitarismul comunist !  a primit un imens număr de ordine şi medalii ! dar a fost şi un talentat scriitor !
... o viaţă de om, o mare şi aparte personalitate - pe nedrept necunoscută mai mult în ţara noastră ! 
http://www.revistaagressive.ro/personalitati/681-cel-mai-mare-patriot-argesean-uitat-de-centenarul-unirii.html
... perioada ce m-a atras mult, bineînţeles, a fost cea legată de Japonia ! la debutul acestei perioade ca ataşat militar în Japonia, era un bărbat la vreo 45 de ani, plăcut la înfăţişare, cunoscător al limbilor străine (a învăţat limba japoneză în timp extrem de scurt...)!
... curiozitatea cea mai mare: a donat statului român o sumă imensă pentru a fi construită o clădire în stil japonez, în zona trandafirilor din parcul Herăstrău şi enorm de multe stampe, statuete, kimonouri... ! fără reuşită însă - dorinţa sa, de a se realiza un muzeu de artă japoneză, nu a fost îndeplinită!
... m-a atras şi m-a pus pe gânduri, ceea ce a spus Mihai Epure că minunatul roman, ''Şogunul'' de James Clavel (carte pe care am adorat-o) s-ar fi inspirat mult din atmosfera cărţii lui Gheorghe Băgulescu ''Suflet japonez'', roman pentru care a primit din partea împăratului Japoniei, ordinul japonez Tezaurul sacru (roman, în 3 volume, ce prezintă sacrificiul celor 47 de samurai din clanul Ako ce devin ronini)...
Imagini pentru Gheorghe Bagulescu Suflet japonez
... trist este că trupul lui Gheorghe Băgulescu se află încă într-un cimitir din Franţa deşi prin testament a cerut să fie înmormântat pe moşia sa de la Florica, dar ''numai într-o Românie liberă'':
http://www.jurnaluldearges.ro/index.php/component/k2/item/5747-generalul-gheorghe-bagulescu-un-diplomat-argesean-la-tokio
http://www.revistaagressive.ro/personalitati/22-dorinta-testamentara-a-celui-mai-bogat-general-argesean-nu-a-fost-indeplinita-inca.html
... în Franţa există un muzeu de artă japoneză ce deţine unele lucrări de artă japoneză donate de Gheorghe Băgulescu:
https://artrefraction.wordpress.com/2017/02/06/lucrari-din-colectia-gheorghe-bagulescu-la-muzeul-de-arta-din-menton-ii/  


(sursa copertă carte
https://www.google.ro/search?q=Gheorghe+Bagulescu+Suflet+japonez&biw=1280&bih=669&tbm=isch&source=iu&ictx=1&fir=AKidTW83kZ9iTM%253A%252CGjXgOvaL673mOM%252C_&usg=__YX0cvdBL0TvHbr1ttZn0mu1jGdA%3D&sa=X&ved=0ahUKEwif8Kzg-63ZAhUSalAKHb9gDKIQ9QEIUzAI#imgrc=AKidTW83kZ9iTM:

sâmbătă, 17 februarie 2018

urmele unui înger...

... nu pot să stau liniştită... trebuie să rescriu aici o poezie minunată pe care am citit-o acum câteva momente (Eugenia Toma ):
pentru fiecare uşă închisă
Dumnezeu deschide o fereastră spre cer
să-ţi intre în suflet un înger
să te vindece de ură,
de durere, de toate temerile
care-ţi năpădesc zidurile
pe care le ridici în jurul tău
zi de zi...
Pentru fiecare tristeţe,
pe obrazul tău
cad gene
din pleoapele îngerilor şi
pentru fiecare lacrimă
există o rază de lumină
într-un zâmbet
care se va naște mâine...
deschide ochii:
umărul tău stâng
poartă urmele unui înger

care nu te-a uitat...
       (MARIANA PANCU)

salvatorii...


Randunici 4

                                                      





                                       

                          SALVATORII

                                              de HARLAN ELLISON

         La 18 metri deasupra suprafeţei mătăsoase a Atlanticului de nord, în dreptul balustradei din faţă a punţii principale a vasului ''Titanic'' se desfăcu, în întunericul nopţii, o fantă unduioasă. Prin ea se învolbură o scânteietoare ceaţă portocalie, cu mişcări circulare, iar cei trei membri ai Comandoului Timpului păşiră din ea direct pe puntea luxosului transatlantic.
         Încă înainte de a ieşi complet la iveală din falia temporală, sergentul Ratliff  începuse să se vaiete:
-De ce eu ? Iar eu ! Numai pe mine pică beleaua ! De ce dracu' nici unul din voi, deştepţilor, nu se oferă voluntar niciodată ? Măcar o singură dată ! De ce nu ai eu să mă bag în spanac ?
         Era 11.27 seara, pe 4 aprilie 1912. Fanta absorbi ceaţa portocalie, ieşirea din falia temporală pieri, şi patrula sosită din viitorul îndepărtat rămase în beznă.
         ''Titanicul'' înainta pe ape de un calm angelic. Şeful comandoului din acel mileniu, ''Ciomăgarul'' Alec de la Ree, scotoci în cartuşieră şi scoase un ciot scârbos de ţigară, pe care îl umezi şi-l îndesă în colţul stâng al gurii.
-Fiindcă, scumpul meu Ratliff, zise el făcându-l pe Ratliff să scrâşnească la auzul poreclei pe care o ura de moarte, ştii foarte bine că, din toată echipa, tu ai cel mai mare coeficient de distribuţie a probabilităţii.
         Cuvintele ''coeficient'', ''distribuţie'' şi ''probabilitate'' se stâlciseră în jurul mucului de ţigară. Şi-l aprinse cu un chibrit de bucătărie din lemn, de-a dreptul endemic pentru anul fenomenologic în care se desfăşura acest raid.
-Unde nu e norocu' ăla să încropim o patrulă fără tine, cioflingarule ! Sergent, încearcă să vâri în creieru-ăla de bibilică ce-ţi zic: suntem aici ca să facem un serviciu umanităţii ! Pe tine te-au ales ecuaţiile lui Bernoulli, amice, nu pe noi. Tu eşti cel ce-o să rămână la coadă, în vreme ce noi o să ne întoarcem prin falia temporală. În fond, pentru asta eşti plătit, nu ?
         Al treilea membru al Comandoului Timpului, caporalul Cicero, era de aceeaşi părere, iritat de faptul că Ratliff iar făcea o criză Sturm und Drang:
-Băi, fii atent, că ne cam calci pe nervi !
-Biiine ! zise Ratliff. Las'că fac eu o plângere la Chronobază.
-Până una-alta, hai să punem la punct chestiunea asta din Feno Flux, să mai salvăm o dată viitorul şi să ne întoarcem acasă, rosti Alec de la Ree. Pe urmă n-ai decât să schelălăi cât ai chef !
         Îşi privi unghia de la degetul mare, unde putea citi în cifre purpurii ora subiectivă a acestui an din Feno Flux. Tocmai traversau Marile Banchize.
-E unsprezece patruzeci, ora lor.
         Scrută întunericul de dincolo de provă.
-Uite-l !
         Un gigantic morman de gheaţă se ivi ameninţător la 15 metri deasupra mării netede.
-Mişcaţi-vă rapid ! şuieră de la Ree. Comandoul se grăbi să-şi îndeplinească misiunea. În mai puţin de două minute erau înapoi lângă balustrada provei.
-Aţi pregătit totul ? întrebă de la Ree. Ţigara i se stinsese; îi ieşise sufletul de atâta alergătură. Ratliff şi Cicero încuviinţară că totul era gata. De la Ree zâmbi:
-În 30 de secunde viitorul o să fie aranjat, omenirea o să fie în siguranţă încă o mie de ani, iar noi o să ne odihnim încă o bucată de vreme.
         Deschise fereastra care dădea spre falia temporală, îi dădu brânci lui Cicero în ceaţa portocalie ce pulsa şi făcu un pas spre intrare:
-Da' să ştii că tot nu-mi place chestia asta, răbufni Ratliff. Dacă rămân prins în Flux ?
         Aprinzându-şi ţigara, de la Ree îi aruncă o privire de dispreţ. Apoi îi suflă un nor de fum toxic în nas şi-i zise:
-Mă doare-n cot, Ratliff. Tu salvezi omenirea, că om trăi şi-om vedea la Cronobază !
         Cu un picior în ceaţă, se întoarse şi adăugă:
-Şi ai grijă să nu cari după tine vreo decadă, auzi ce-ţi spun ?
         Şi se făcu nevăzut.
         În acel moment, pe când înainta cu 22 de mile pe oră, marele transatlantic prinse să se încline spre pupa babord. Primul ofiţer urlă la timonier că un iceberg plutea în derivă spre prova vasului. Timonierul reacţionă prompt. Vasul lunecă încet spre ape sigure.
         Aşa că Ratliff asigură viitorul omenirii, declanşând cartuşele în timp ce sărea în ceaţa portocalie din falia temporală, şi scufundă ''Titanicul''.
         Şi medită idiot:''Desigur, există şi alt mod, mai simplu, de a câştiga o pâine. Dintr-o chestie ca asta poţi s-o păţeşti !''
              (HARLAN ELLISON, ''SALVATORII'')
           -https://en.wikipedia.org/wiki/Harlan_Ellison -
               -traducere de VLADIMIR RODINA-                 
Randunici 4






          

            

... deci dacă este sâmbătă - am decis eu asta, cu drag ! -, prinde bine câte o porţie mică de literatură SF (din colecţia de reviste, cărţi şi almanahuri SF - ce o am prin bibliotecă, scrise de specialiştii domeniului în decursul timpului...) !
... sper că a fost o lectură plăcută ! 

sursa desenului - rândunica: